Thóra Gudmundsdóttir is back! As are her German lover, incompetent secretary, and kids-who this time actually run away their father. The book begins with a harrowing flashback before moving on to the present day.

Thóra has been hired by an eccentric hotelier who wants to sue the people who sold him the property upon which the hotel is built on. The reason? The hotel's grounds are haunted. While Thóra doesn't believe there is merit to his claim, she goes over to investigate and wouldn't you know it? Someone is murdered on the premises. (Later on, someone else is murdered.)

A cast of suspicious characters, both hotel employees, and people from neighboring properties all seem to be hiding something, but who, if any of them, is responsible for the murders?

In My Soul to Take, Thóra is representing a client intent on building a wellness spa. The client believes the land he's purchased is haunted and that the people who sold him the property hid that fact in order to sell. Ghosts could be bad for R&R, and he wants Thóra to prove the sale was under false pretenses so that he can at least get some of his purchase price refunded. But when a body is discovered nearby, Thóra finds herself thrust into a murder investigation with her client the prime suspect.

This was an especially fun entry in the series as it includes both Icelandic folklore and more of the dark history of country. The mystery wasn't quite as tightly plotted as Last Rituals, but the character development makes up for that quite a bit. Thóra's relationship with Matthew and her troubles with her children get a lot of attention in this outing. Sigurdardóttir also injects quite a bit of humor into this installment (and subsequent ones).

Trigger warnings: murder, animal death, blood, gore, death of a child (in the past), rape, mentions of incest, mentions of Nazism.

Meh. I've loved this author's work in the past, but this one just felt like it dragged on f.o.r.e.v.e.r. The initial mystery was compelling, but it took so long to actually get around to the point that by the time we finally DID get there, I'd more or less lost interest in the investigation and I didn't particularly care who the murderer was.

So sadly, this one was a bit of a flop for me. (But it's entirely possible that a lot of that has to do with, you know, *gestures at entire planet* and the fact that my brain can't seem to handle anything serious at the moment...)

I had a seriously hard time keeping track of all the characters and their relationships, and the tone was very odd veering wildly between grim humour and creepy horror and blunt realism.

Fetiţa simţea cum frigul îi cuprinde picioarele şi spatele. Se străduia să stea în capul oaselor pe scaunul din dreapta şoferului, ca să vadă cât mai bine. Se uita la peisajul albit de zăpadă, dar nu zărea nici un animal de fermă. „E prea frig ca să stea afară”, s-a gândit ea, dorindu-şi să coboare din maşină şi să se întoarcă în casă. Dar nu îndrăznea să scoată nici un cuvânt. O lacrimă i s-a prelins pe obraz, în timp ce bărbatul din stânga ei se străduia să pornească motorul. Strângând din buze, fetiţa a întors capul, pentru că nu voia ca el s-o vadă – ştia că s-ar fi enervat foarte tare. S-a uitat la casa lângă care era parcată maşina şi a căutat-o din priviri pe cealaltă fetiţă, dar singura făptură care se vedea în jur era Rover, câinele familiei, care moţăia pe treptele uşii de la intrare. Rover a ridicat capul şi s-a uitat la ea preţ de o clipă. Fetiţa i-a zâmbit uşor, dar câinele s-a întins la loc şi a închis ochii.
După ce a bolborosit de câteva ori, motorul a pornit, iar bărbatul s-a îndreptat de spate.
— Era şi timpul, a zis el cu o voce aspră şi răguşită.
A demarat, apoi i-a aruncat o privire fetiţei, care întorsese capul şi se uita drept înainte:
— Hai să facem o mică plimbare.
Au pornit pe drumul denivelat, plin de hârtoape, care ducea spre conac.
— Ţine-te bine! i-a spus bărbatul, fără să se uite la ea.
În cele din urmă, au ajuns la stradă şi au mers în tăcere o vreme. Fetiţa s-a uitat pe fereastră, în speranţa că avea să zărească vreun cal, dar, cât vedeai cu ochii, peisajul era alb şi dezolant. Când şi-a dat seama unde se aflau, i-a sărit inima din piept.
— Mergem la mine acasă? a întrebat ea pe un ton vesel, făcând ochii mari.
— Se poate zice şi-aşa.
Fetiţa s-a îndreptat şi mai mult de spate, privind în jur cu mai multă atenţie. În faţa lor se întindea un peisaj familiar, iar în zare se vedea o stâncă – mama ei îi spusese că era soţia unui trol care împietrise la mijitul zorilor. În mod instinctiv, s-a aplecat în faţă ca să vadă mai bine. Pe culmea unei coline a apărut o maşină care se apropia de ei. Din câte îşi putea da seama fetiţa, era un vehicul militar. Bărbatul a încetinit şi i-a cerut să se pituleze. Întrucât era obişnuită să se ascundă, fetiţa s-a aplecat fără ezitare. Bărbatul era întru totul de acord cu bunicul ei: nu te puteai aştepta la nimic bun din partea armatei. Dar fetiţa aflase de la mama ei – care îi vorbise în şoaptă – că soldaţii erau nişte bărbaţi perfect normali, la fel ca bunicul. Atâta doar că erau mai tineri. Şi mai frumoşi. „Exact ca tine!” Fetiţa şi-a adus aminte cât de drăgăstos îi zâmbise mama când rostise aceste cuvinte.