Fetiţa simţea cum frigul îi cuprinde picioarele şi spatele. Se străduia să stea în capul oaselor pe scaunul din dreapta şoferului, ca să vadă cât mai bine. Se uita la peisajul albit de zăpadă, dar nu zărea nici un animal de fermă. „E prea frig ca să stea afară”, s-a gândit ea, dorindu-şi să coboare din maşină şi să se întoarcă în casă. Dar nu îndrăznea să scoată nici un cuvânt. O lacrimă i s-a prelins pe obraz, în timp ce bărbatul din stânga ei se străduia să pornească motorul. Strângând din buze, fetiţa a întors capul, pentru că nu voia ca el s-o vadă – ştia că s-ar fi enervat foarte tare. S-a uitat la casa lângă care era parcată maşina şi a căutat-o din priviri pe cealaltă fetiţă, dar singura făptură care se vedea în jur era Rover, câinele familiei, care moţăia pe treptele uşii de la intrare. Rover a ridicat capul şi s-a uitat la ea preţ de o clipă. Fetiţa i-a zâmbit uşor, dar câinele s-a întins la loc şi a închis ochii.
După ce a bolborosit de câteva ori, motorul a pornit, iar bărbatul s-a îndreptat de spate.
— Era şi timpul, a zis el cu o voce aspră şi răguşită.
A demarat, apoi i-a aruncat o privire fetiţei, care întorsese capul şi se uita drept înainte:
— Hai să facem o mică plimbare.
Au pornit pe drumul denivelat, plin de hârtoape, care ducea spre conac.
— Ţine-te bine! i-a spus bărbatul, fără să se uite la ea.
În cele din urmă, au ajuns la stradă şi au mers în tăcere o vreme. Fetiţa s-a uitat pe fereastră, în speranţa că avea să zărească vreun cal, dar, cât vedeai cu ochii, peisajul era alb şi dezolant. Când şi-a dat seama unde se aflau, i-a sărit inima din piept.
— Mergem la mine acasă? a întrebat ea pe un ton vesel, făcând ochii mari.
— Se poate zice şi-aşa.
Fetiţa s-a îndreptat şi mai mult de spate, privind în jur cu mai multă atenţie. În faţa lor se întindea un peisaj familiar, iar în zare se vedea o stâncă – mama ei îi spusese că era soţia unui trol care împietrise la mijitul zorilor. În mod instinctiv, s-a aplecat în faţă ca să vadă mai bine. Pe culmea unei coline a apărut o maşină care se apropia de ei. Din câte îşi putea da seama fetiţa, era un vehicul militar. Bărbatul a încetinit şi i-a cerut să se pituleze. Întrucât era obişnuită să se ascundă, fetiţa s-a aplecat fără ezitare. Bărbatul era întru totul de acord cu bunicul ei: nu te puteai aştepta la nimic bun din partea armatei. Dar fetiţa aflase de la mama ei – care îi vorbise în şoaptă – că soldaţii erau nişte bărbaţi perfect normali, la fel ca bunicul. Atâta doar că erau mai tineri. Şi mai frumoşi. „Exact ca tine!” Fetiţa şi-a adus aminte cât de drăgăstos îi zâmbise mama când rostise aceste cuvinte.