Inițial nu doream să m-apuc de cartea asta, ferm convins că nu o să facă bine ipohondriei mele. Și nu face, e drept, dar e bine scrisă, cu respect față de cititor, fără tânguiri mizerabiliste. Cartea e un fragment autobiografic al autorului, Vlad ne povestește cum arată experiența unui bolnav în spitalul românesc aproape de sfârșitul decadei '10. E un portret pozitiv - Vlad e unul din cei care au ieșit din spital mai bine decât au plecat și asta înseamnă că în cele din urmă experiența e pozitivă.

Când ai în mână o astfel de carte te aștepți la două extreme - fie umor pus fără măsură de parcă autorul se bate cu vedetele de stand-up pe audiență, fie un ton măsurat, grav, serios și trist. Vlad navighează cu succes între cele două. Reușește să mențină în fundal un ton grav, dar în același timp își aduce aminte toate jocurile mici pe care și le creează pentru a supraviețui mental experienței. De fapt despre asta e cartea: despre efortul de a supraviețui mental unei experiențe extreme, și reușește să o prezinte fără a fi moralist, fără a da povețe. Informează mai mult decât judecă, reușește să mențină un echilibru față de opiniile cu care nu e de acord.

Ca ipohondru, cel mai tare mă lovește boala și perspectiva căsniciei cu patul de spital pe perioadă lungă. Dar mai tare lovesc „acasă” reflecțiile privitoare la unii pacienți care se întorc din nou și din nou, tratându-se naturist sau după ureche și revenind la spital când tratamentele aiuristice dau greș. Povești care acum, în plin val 4 COVID-19, lovesc parcă un pic mai tare decât ar fi lovit atunci când am achiziționat cartea.

E bine scrisă. Umorul nu e desuet, nici nu vrea să fie super-umorist. E un text sincer, în care autorul nu a vrut să se picteze mai bine sau mai rău, a vrut doar să povestească cum a fost acolo și ce a văzut, fără patimi sau excese. Și un final care reușește să umezească un pic ochii, că așa îi șade bine unei cărți de genul ăsta.