Ar putea să fie mai multe lucruri care să funcționeze - un personaj principal atroce, pe care îmi doresc să cred că nu este real, care ar fi putut evolua în ceva malefic sau măcar sinistru. Un scris semi-competent, și suficientă apreciere încât să-și primească un hard-cover de la YoungArt, și o colaborare cu o desenatoare vag pricepută.

Colecția asta de povestiri sunt memoriile personale ale autoarei, aparent. Ceea ce e ok. Le leagă cumva de Calea Moșilor, un loc care mie, nefiind din zonă, nu-mi spune nimic, și de care nu-mi pasă cu pasiune. Descrie copilăria ei, care, fiind trăită cam în același timp cu a mea, îmi inspiră reală frustrare - fata e privilegiată din foarte multe puncte de vedere - primește discuri de vinil cu povești, o sumedenie de animale de companie pe care nu le îngrijește deloc, o bicicletă, păpuși peste păpuși. În cea mai cruntă perioadă a comunismului, să ne înțelegem.

Mai mult, profilul fetiței pe care o descrie e acela de atroce „comandantă de detașament”. Adina Popescu descrie cu seninătate o viitoare Elena Ceaușescu, fără niciun fel de regret sau urmă de remușcare. Își urăște prietenii, urăște animalele de companie cărora le provoacă moartea, urăște oamenii săraci sau defavorizați. Și totuși, nu asta trage cartea în jos, în fond, și copilăria Evei Braun își merită spațiul între coperțile unei cărți.

Ce trage colecția de povestiri în jos cu adevărat e faptul că nu doar că povestirile nu sunt foarte bine legate între ele, ci și faptul că fiecare din ele sunt fără noimă. Fiecare din cele 24 de povestiri sunt un rateu; sunt scrise prost, fiecare din ele, iar faptele povestite nu au o culminare foarte naturală sau inteligentă. Nu se întâmplă nimic, cel mai des. Autoarea nu are nimic de povestit.

Ca să mă-nțelegeți, imaginați-vă un Nică a lui Ștefan a Petrei care merge la scăldat, își lasă hainele pe mal, și cineva vine, îi vede hainele, după care Nică iese de la scăldat, se usucă, se îmbracă și merge acasă unde mănâncă o tocană. Cam așa sunt toate povestirile Adinei Popescu. Nimic nu se întâmplă, și probabil nu i-a spus nimeni niciodată un „așa, și?”. Practic fiecare povestire se termină cu un „așa, și?” - și asta nu ar fi o problemă dacă ar exista, cum ziceam, o legătură între povestiri, sau măcar ar înainta povestea un pic mai departe.

Dar nu. Autoarea continuă să construiască acest personaj abominabil, și punctul culminant este, anticlimactic, la pagina 121, unde Adina Popescu strecoară acest fragment fără pic de ironie:

«Aș vrea, cu această ocazie, să mulțumesc școlii noastre, tovarășei învățătoare și tovarășelor profesoare de mai târziu, pentru că m-au învățat să scriu îngrijit, să folosesc în compuneri expresii frumoase, precum „alb ca omătul”, „țurțuri de cristal”, „dulce cântare”, „pajiște multicoloră”, „cunună de steluțe argintii”, „izvoarele spun povești” și multe altele, după care acum încerc să sap în adâncul memoriei mele de om matur, ca să le smulg. Le mulțumesc că m-au învățat să descriu peisajele și stările sufletești ale omului. Le mulțumesc că m-au încurajat să mă exprim în acel limbaj poetic în care soarele nu adie niciodată, iar ciuperca nu poate să fie niciodată „ciupearcă” și e întotdeauna mai înaltă decât ghioceii - vestitorii primăverii. Le mulțumesc pentru că am ajuns la treizeci de ani și uite că trebuie să demontez cuvintele și frazele care sunt deja în mine ca să mă pot reconstrui pentru a doua oară.»

Asta în caz că vă-ntrebați de ce literatura românească e cam de căcat.