— Mâncarea e gata, doamnă, i-am spus. Poftiţi la masă!
N-a zis nimic. Stătea rezemată-n baston. M-am dus la ea şi am apucat-o de braţ, apoi am adus-o şi am aşezat-o la masă. S-a mulţumit să bolborosească ceva. Am coborât în bucătărie şi i-am adus tava, apoi i-am pus-o dinainte. S-a uitat la ea, dar nu s-a atins de mâncare. A bombănit ceva şi şi-a lungit grumazul, aşa că mi-am adus aminte să-i pun şervetul. L-am scos din dulap, i l-am trecut pe sub urechile alea mari şi i l-am legat la gât.
— Ce-ai mai gătit în seara asta? Ei, ia să vedem, ce-ai mai scornit?
— Vinete împănate, i-am zis eu. Ştiţi, mi-aţi cerut ieri.
— La prânz?
I-am împins farfuria în faţă. A apucat furculiţa şi-a scociorât prin vânătă. A răvăşit-o niţel, apoi s-a apucat să mănânce.
— Doamnă, uitaţi aici şi salata, i-am zis eu.
M-am dus apoi în bucătărie, mi-am luat o vânătă, m-am aşezat şi m-am apucat să mănânc şi eu.
Puţin mai târziu, a strigat după sare:
— Recep, unde e sarea?
M-am ridicat, m-am dus la ea şi m-am uitat după sare: era chiar sub nasul ei.
— Uitaţi-vă sarea!
— Asta-i ceva nou! a zis ea. De ce te duci dincolo când mănânc eu?
Nu i-am răspuns.
— Vin mâine cu toţii, nu-i aşa?
— Da, doamnă, vin! am zis eu. Nu vă puneţi sare?
— Tu nu te-amesteca în treaba mea! a zis ea. Deci vin?
— Mâine la amiază, am zis eu. Doar v-au telefonat…
— Ce altceva mai ai?
Am dus înapoi jumătatea de vânătă rămasă, am pus frumuşel nişte fasole pe-o farfurie curată şi i-am dus-o. Văzând-o că se apuca să scurme şi-n fasole, scârbită, m-am dus alături şi m-am aşezat, ca să mănânc şi eu. Peste puţin timp a strigat după piper, dar de data asta m-am prefăcut fudul de-o ureche. Apoi a strigat „fructe”, aşa că m-am dus şi i-am împins dinainte castronul cu fructe. Mâna ei subţire, osoasă a prins a se plimba încet, ca un păianjen ostenit, peste piersici.