Amelie Nothomb si-a cam dat in petic cu romanul asta, in sensul ca, se pare, cea mai importanta trasatura a copilului Amelie era aroganta.

Nu zic, mare lucru nu e, pentru o fetita de doi ani sa se considere propriul Dumnezeu. Pana la un anumit punct, am vaga senzatie ca mai toti dintre noi ne consideram astfel, mai ales inainte de a invata cate ceva despre divinitate.

Dar - cum sa incepi sa vorbesti si japoneza, si franceza, dintr-o data, dupa ce, timp de primii doi ani de viata, nici macar n-ai mers, daramite sa articulezi si cuvinte? Si-apoi..cum sa inveti sa citesti la doar trei ani, fara ca cineva sa te ajute? Doar privind la cateva reviste? Nu zic neaparat ca e neverosimil, ce stiu eu!? Poate chiar exista un enfant prodige aici, un autre enfant prodige acolo.

In orice caz, per total e o poveste foarte frumoasa, despre o fetita extrem de desteapta [neobisnuit de desteapta, if you ask me, though nobody did], care crede ca tatal ei se ocupa de vidarea canalelor cu deseuri menajere si de natura organica, desi acesta e consulul Belgiei in Japonia / care primeste, spre imensul sau dezgust, marea sarcina de a da de mancare la trei crapi Koi, cele mai oribile creaturi pe care le-a cunoscut vreodata / si care se indragosteste [la figurat, bineinteles] la nebunie, fara speranta, de doica ei asiatica, de care se va desparti fortat, peste doar doi ani, cand tatal va fi trimis in alta tara.

Prima parte a romanului mi s-a parut extrem de ciudata, mai ales din cauza apucaturilor copilului, mai degraba, absenta lor. Daca fratele si respectiv sora ei au fost niste odrasle absolut normale, care sa-si manifeste incantarea sau neplacerile, care sa invete sa mearga si sa se exprime de o maniera fireasca...Amelie ramane absolut impasibila rugamintilor parintilor ei, pentru primii ei doi ani de viata [asa cum am zis si mai sus]. Se aseamana singura unui tub, pentru ca singurul lucru de care pare a fi capabila e sa manance si sa isi elimine dejectiile. Pana intr-o zi, cand ura o invinge, si incepe sa urle timp de zile intregi - iar parintii ei, nemaisuportand situatia, cheama bunica fetei din Belgia, poate-poate or da vreun rezultat obiceiurile babesti. Aceasta, o data ajunsa in camera fetitei, nu-i baga in seama nici uitatura malefica, si nici tendinta de a musca, daramite ochii negriciosi si furiosi, de la atata ura. Tot ceea ce face bunica e sa isi scoata o bucata alba de ceva din geanta si sa o introduca in gura micutei. Ciocolata alba din Belgia. Eh voila, avem un copil absolut normal, care-si iubeste bunica la nebunie, dintr-o data.

Mi-au placut amintirile grozave evocate: placerile ei culinare, adaptate mai degraba la bucataria asiatica, decat la biftecul de vitel sau de porc, tipic belgian; dragostea de a inota, si capacitatea de a o face singura, intr-un lac de pe muntele din apropierea case [cred ca era un deal, nu un munte]; norocul de a fi salvata de la inec in cadrul unei excursii la mare, de catre altcineva decat fratele ei; momentele de intimitate pe care le imparte impreuna cu sora ei, atunci cand aceasta doarme, si tanara Amelie o priveste in continuu respirand, sacadat, schimbandu-si, poate, expresia faciala, si uneori gesticuland.
Foarte frumos scris, acest roman. L-am terminat intr-o singura zi, dupa cum era si de asteptat, la cat de 'mare' a fost - avea in jur de 175 de pagini, cred.