Principiile cunoaşterii omului sunt de aşa natură încât să nu permită generarea unei
prea mari infatuări şi trufii. Dimpotrivă, adevărata cunoaştere a omului nu poate să inspire
decât o anumită modestie, prin aceea că ne demonstrează că avem de-a face cu o sarcină de o
excepţională însemnătate, la a cărei îndeplinire umanitatea lucrează chiar de la începuturile
civilizaţiei, fără a o fi abordat în mod sistematic, cu o clară conştiinţă a scopului, în aşa fel
încât vedem mereu ieşind în faţă numai câţiva oameni mari, ici-colo, care au dispus de o mai
bună cunoaştere a omului în comparaţie cu media. Atingem aici un punct sensibil: dacă
verificăm pe neaşteptate gradul de cunoaştere a omului într-un eşantion oarecare, constatăm
că majoritatea subiecţilor îşi declină competenţa în această materie. Nimeni nu se poate lăuda
cu o profundă cunoaştere a omului. Aceas-tă situaţie ţine de existenţa noastră individualistă.
Se poate afirma că niciodată oamenii nu au trăit mai izolaţi decât azi. încă din copilărie avem
prea puţine raporturi între noi, o slabă coeziune. Familia ne izolează. întregul nostru mod de
viaţă ne refuză contactul mai intim cu semenii noştri, care este de o absolută necesitate în
elaborarea unei arte cum este cunoaşterea omului. Cele două elemente se află în
interdependenţă: nu putem restabili contactul cu ceilalţi oameni pentru că, în lipsa unei mai
bune comprehensiuni mutuale, ei ne dau impresia a ceva cât se poate de străin.